Scurtă analiză a „Banchetului” lui Platon
Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate. Este foarte sigur că alte cinci discursuri conţin o mare parte de adevăr, pe care Platon îl reţine pentru propria sa teorie. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că această parte de adevăr fiind lămurit degajată în discursul lui Socrate, uneori cu referinţă la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie să demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire. Avem deci nevoie să analizăm doar această parte a Banchetului.
O studiere a iubirii se împarte evident în două părţi: se va determina mai întâi natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton. Nu e suficient totuşi de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat după, să ne mărginim la lăudarea meritelor a ceea ce trebuie să definim. Care este deci natura iubirii ?
A. Iubirea este scopul iubirii.
Trebuie mai întâi să privim în faţă această întrebare despre natura iubirii într-o manieră foarte generală. Dragostea este prin esenţă dragostea de ceva, sau nu ? întrebarea pusă e analogă la aceasta, a cărei ocazii ne este precis furnizată prin posibilitatea de a interpreta prima întrebare într-un mod greşit: un tată sau o mamă, în calitate de tată şi de mamă nu au nevoie ei de ceva, să ştie de la un fiu sau de la o fiică? De asemenea vom spune , dragostea e neapărat dragostea de ceva. Dacă iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? această nouă întrebare trebuie să fie examinată cu aceeaşi generalitate ca şi precedenta. Poţi să răspunzi spunând că iubirea doreşte ceea ce iubeşte şi, că dacă ea doreşte, înseamnă că ei asta-i lipseşte. Aici nu-i o simplă verosimilitate, dar o consecinţă necesară de premise puse: un om mare şi puternic, de exemplu, nu va dori să fie mare şi puternic, căci el de acum este astfel. E posibil ca un observator superficial să pretindă totuşi că dorinţa poartă deseori ceea ce ai sau să fi eu sănătos sau bogat, asta nu mă-mpiedică să doresc să fiu sănătos, să doresc să fiu bogat. Dar va trebui atunci să răspunzi că ceea ce-ţi doreşti, de a fi sau de avea , în continuare, sau de a fi încă ceea ce eşti acum. Iubeşti deci ceea ce n-ai acum, să ştii păstrarea de sine în viitor de care să te bucuri acum.
Însă iubirea, se spune, e iubirea frumosului şi nu a urâtului. Dacă iubirea este iubirea a ceea de ce eşti lipsit, trebuie neapărat de admis că iubirea e lipsită de frumuseţe, că prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasă. Există o serie irezistibilă de consecinţe asupra identificării frumosului şi binelui.
Dar din faptul că iubirea nu este frumoasă, nici bună, nu rezultă să fie neapărat rea. Se va spune deci despre iubire că este ceva intermediar între frumos şi urât, între bun şi rău: începând de aici personajul lui Diotime intră în scenă. Dar toată lumea oare nu e de acord să recunoască că iubirea e un mare zeu?
Însă cum asta ar fi posibil, căci zeii posedă tot ce-i frumos şi bun şi că iubirea, din contra e lipsită de frumos şi de bine? Nu poţi spune totuşi că iubirea este nemuritoare. Mai ales că mai înainte, trebuie să vedem în ea o fiinţă intermediară, intermediară între nemuritor şi veşnic. În alţi termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un mare geniu. Un demon de acest gen este un intermediar între zei şi oameni : de la unii la alţii nu poţi avea o comunicare imediată, demonii sunt atunci acolo, pentru a transmite mesajele şi ofrandele zeilor. Pentru a aduce  de asemenea oamenilor ordinele zeilor şi remuneraţiile pentru ofrandele primite. Ei îndeplinesc funcţia de intermediar între sfera divină şi sfera muritoare şi astfel dau universului unitatea şi legătura sa. La un om sau altul, genii dau cunoştinţe şi asta îi face să fie pe drept geniali. Inspiraţia genială lipseşte la ceilalţi care nu posedă acest contact cu divinul, acela nu va fi decât un făuritor în domeniul său şi nu un geniu. Aceste gene sunt într-un număr mare şi iubirea este unul dintre ei.
Care este originea acestui geniu. Pentru a o înţelege trebuie să revenim la naşterea lui Eros pentru a verifica calităţile proprii naturii sale. În ziua naşterii Afroditei, zeii făcură un mare ospăţ. Printre comeseni se găsea Poros (spiritul câştigului, belşugului) fiul lui Metis (înţelepciunea). La sfârşitul mesei Penia (sărăcia), veni la uşă pentru a cerşi câte ceva. Ea zări pe Poros şi îşi dădu seama în mizeria sa de a avea un copil de ala el şi ea concepuse iubirea. Toate calităţile dragostei se explică prin această origine. Cum el a fost generat în timpul sărbătorii naşterii Afroditei, el rămâne însoţitorul său şi servitorul său. Afrodita e frumoasă şi e o frumuseţe a naturii ca iubirea să fie amoroasă. În calitate de fiu al Peniei (sărăcia) el e mereu sărac, el nu este nici gingaş, nici frumos cum se crede, dar murdar; el merge cu picioarele goale, n-are locuinţă, n-are niciodată alt pat decât pământul dur, culcându-se sub frumoasa stea, sub porţi sau pe drumuri, mereu localizat în aceeaşi sărăcie lucie. Din altă parte, fiindcă se trage de la tatăl său, el stă mereu la pândă la ceea ce-i frumos şi bun, el e îndrăzneţ, înaintând cu iuţime, plin de ardoare, vânător abil, combinând necontenit vreun artificiu, dornic de a şti şi priceput în găsirea mijloacelor de a ajunge, utilizând toată existenţa sa în eforturi filosofice, va să zică, în vederea obţinerii înţelepciunii. Surprinzător de abil ca vrăjitor, magician, sofist.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI