Lumea animală este interesantă atât prin diversitatea formelor ei, cât şi prin nemărginita varietate a condiţiilor mediului de trai – terestru şi acvatic. De aceea noua ştiinţă despre comportarea animalelor numită etologie este una din cele  mai captivante şi mai de perspectivă. Părintele ei este savantul austriac Conrad Lorenz, Laureat al Premiului Nobel.

         Până în prezent,  etologia ca ştiinţă şi-a concentrat atenţia asupra următoarei probleme esenţiale: care însuşiri ale animalelor sânt înnăscute şi care dobândite? Astăzi, după  sute şi mii  de experienţe migăloase, ambele feluri de însuşiri au ajuns să fie delimitate şi definite destul de clar.

Încă de la naştere, animalele posedă instincte. Biologii contemporani recunosc doar cinci instincte fundamentale: cel al foamei, al reproducerii speciei (inclusiv creşterea şi îngrijirea), instinctul somnului, al îngrijirii învelişului exterior al corpului, precum şi instinctul contactului social.

Aceste instincte apar ca o necesitate vitală a animalului, independent de faptul, dacă sunt sau nu stimulate din exterior. Astfel, unui animal nu-i trebuie numaidecât să vadă hrana pentru ca să simtă că îi este foame, nu e nevoie să i se aducă aminte că îi trebuie culcuş când se simte obosit sau  că a venit timpul  să-şi cureţe blana… Un exemplu clar al unui instinct înnăscut este experimentul unui englez. Convins că nu există astfel de instincte la animale, el a închis o  pasăre, încă de la naştere, într-o încăpere izolată acustic şi a constatat cu stupoare că ea a învăţat să cânte fără ajutorul cuiva.

           Aici apare fireasca întrebare: oare noi, oamenii nu simţim, la fel ca animalele, foamea? Oare nu este gata de orice pentru a-şi apăra copilul  şi o ursoaică, să zicem, şi o femeie? Cine pe cine a învăţat atâtea lucruri asemănătoare: animalul de la om sau  omul de la animal? Şi  nu-s doar aceste 2 exemple  un argument în favoarea  tezei că legăturile între oameni şi animale sânt indisolubile? Desigur că da.

          “Dreptul de proprietate” al fiinţelor din jur

          Exista multe animale ce traiesc solitar. In majoritatea cazurilor acest mod de viata se datoreaza nu numai lipsei unei atractii intraspecifice, si (si) unei intolerante agresive ce poate merge pana la fobia intraspecifica, ducand la respingerea sau uciderea cogenerilor ce actioneaza impotriva acestei tendinte. Greierii de camp, de pilda, curate o mica zona in jurul intrarii in vizuina lor si alunga orice alt greier ce se apropie. Acest comportament al greierului era binecunoscut in China antica, unde rase diferite au fost selectionate pt calitatile  lor combative, pariurile castigate ruinand pe unii mandarini. Se intalnesc specii nesociabile de pasari mai ales pt rapitoarele de zi. De asemenea, macaleandrul este este un exemplu tipic in acest sens, el nesuportand prezenta vreunui congener in teritoriul sau. Casuarul este un alt exemplu de pasare individualista. Printre mamifere, cazul ursului brun este notoriu, din numele acestei specii derevand in limba romana adjectivul “ursuz”. De asemenea, tigrul, jaguarul, puma, leopardul, reprezinta alte exemple de mamifere solitare.

          Animalele, in majoritatea lor, se reunesc in grupuri mai mici sau mai mari, fie si temporar. Cel mai frecvent, aceste reuniri, existente si la speciile solitare, survin in perioada reproducerii, mai exact a curtarii si imperecherii.

          Indivizii unei populatii nu sunt raspanditi omogen si intamplator in interiorul biotopului. Individual, in cupluri sau in grupuri, ei utilizeaza anumite zone ale acestuia. Aceste zone sunt considerate ca proprietate exclusive a ocupantului sau ocupantilor, fiind aparate impotriva patrunderii altor membrii ai aceleiasi specii.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI