|
Galileo Galilei,
Între imperativele ºtiinþei
ºi servituþile credinþei
„Am hotãrât sã apar în public pe scena
lumii ca martor al adevãrului cinstit“
Când în primãvara anului 1543, cu puþin înainte de a închide ochii, Nicholaus Copernic publica De revolutionibus orbium caelestium(Despre miºcãrile de revoluþie ale corpurilor cereºti), nu bãnuia probabil cã opera sa va prilejui una din cele mai dramatice bãtãli de idei din câte a cunoscut istoria culturii occidentale. Ceea ce la început pãrea sã fie doar o controversã între câþiva savanþi de cabinet în jurul unei teorii cosmologice în rãspãr cu Biblia, simþul comun ºi tradiþia „ºtinþificã“, avea sã devinã, în mai puþin de un secol, o confruntare ideologicã de mare anvergurã între doctrina dogmaticã a bisericii catolice, flancatã de peripatetism, ºi ºtiinþa modernã nãscândã, ilustratã strãlucit de Galileo Galilei.
A trebuit ca pe scena lumii ºtiinþifice sã aparã Galileo Galilei, care, abandonând consideraþiile etice ºi metafiziceale unui Giordano Bruno în sprijinul heliocentrismului, sã furnizeze într-un limbaj colorat ºi larg, accesibil publicului, argumente din fizicã, date de observaþie ºi probe experimentale irecuzabile în favoarea teoriei copernicane, pentru ca aceasta sã triumfe. Învãþatul italian a fost primul om de ºtiinþã, care a demonstrat , pe baza legilor dinamicii, adevãrul teoriei astronomului polonez, ºi care, tot cel dintâi, a oferit confraþilor sãi posibilitatea sã se convingã de visu , cu ajutorul lunetei sale astronomice, de temeinicia noii teorii cosmologice. De aceea se poate spune, aparent paradoxal, cã adevãrata „revoluþie copernicanã“ în gândirea filozofico-ºtiinþificã europeanã s-a sãvârºit fãrã Copernic ºi se datoreazã lui Galileo Galilei. Geniu de tip renascentist doar prin pluralitatea vocaþiilor-pentru matematicã ºi astronomie, filozofie ºi fizicã, tehnicã ºi inginerie, literaturã ºi medicinã, muzicã ºi picturã, învãþãmânt ºi cercetare ºtinþificã- Galilei aparþine neîndoielnic timpurilor moedrne. În persoana sa, teoreticianul mînuitor de abstracþiuni este dublat de practicianul înzestrat cu un prodigios spirit aplicativ, cercetãtorul ºtinþific se întâlneºte cu inginerul ºi inventatorul. Aºa se face cã de numele sãu se leagã contribuþii teoretice de covârºitoare însemnãtate în fizicã(principiile dinamicii, legile cãderii corpurilor, izocronismul oscilaþiilor pendulului, rezistenþa materialelor) ºi descoperiri epocale în astronomie(sateliþii lui Jupiter ºi Saturn, fazele planetei Venus, relieful lunii, petele solare), dar ºi invenþii de mare valoare(telescopul, microscopul, balanþa hidrostaticã, termometrul, compasul geometrico-militar).
Nãscut la Pisa în 1564, anul naºterii lui Shakespeare ºi al morþii lui Michelangelo, Galileo Galilei a început prin a studia, la Florenþa, limbile clasice, disciplinele umanistice, logica, muzica ºi pictura, iar la universitatea din oraºul natal, medicina, pe care, în 1584, o abandoneazã definitiv pentru a se dedica matematicii ºi aplicaþiilor ei practice, mai ales în domeniul fizicii. Rodul primelor sale cercetãri ºi experienþe pe acest tãrâm îl constituie descoperirea izocronismului oscilaþiilor pendulului, în urma observãrii - zice-se - a oscilaþiilor candelabrului domului din Pisa. În 1585 se înapoiazã la Florenþa, ºi timp de patru ani alterneazã cercetãrile ºtiinþifice cu lectura autorilor clasici latini (Vergiliu, Ovidiu, Horaþiu, Seneca) ºi a celor italieni. Din aceºti ani dateazã inventarea balanþei hidrostatice, destinatã determinãrii greutãþii specifice a corpurilor (continuare a experienþelor lui Arhimede), dar ºi douã lecþii Despre înfãþiºarea, aºezarea ºi mãrimea „Infernului“ lui Dante. Aceste lecþii, þinute la academia din Florenþa, nu sunt singurele exegeze literare dedicate de Galilei marilor autori italieni. În anii urmãtori va scrie Consideraþii asupra lui Tasso ºi Comentarii despre Ariosto, mãrturii ale pasiunii sale statornice pentru literaturã. Autor el însuºi de scrieri literare, printre care satira Împotriva obiceiului de a purta toga, în care ridiculizeazã unele moravuri - ºi nãravuri - academice, marele om de ºtiinþã s-a ales, din frecventarea scriitorilor antici ºi moderni, cu o îndemânare la scris ºi un stil care au ridicat proza sa ºtiinþificã la demnitatea artei literare. Tot din perioada ºederii la Florenþa dateazã formularea unor teoreme asupra centrului de greutate al corpurilor solide, atrãgând asuprã-I preþuirea cercurilor ºtiinþifice. Totuºi, abia în 1589 izbuteºte sã fie numit, pt. o perioadã de 3 ani, profesor de matematici la Universitatea din Pisa, dealminteri cu un stipendiu foarte modest. Paralel cu activitatea didacticã îºi continuã cercetãrile ºtiinþifice privitoare la cãderea corpurilor. Contrar comentatorilor lui Aristotel, care susþineau cã, cu cât sunt mai grele corpurile, cad spre pãmânt cu vitezã mai mare, Galilei demonstreazã cã în vid corpurile cad, de la aceeaºi înãlþime, cu aceeaºi vitezã, indiferent de greutatea lor, fãcând precizarea cã viteza cãderii corpurilor nu este constantã, ci creºte odatã cu timpul. Pentru a dovedi exactitatea concluziilor sale despre cãderea corpurilor, Galilei recurge la un experiment public: din faimosul turn înclinat al Pisei lasã sã cadã 3 sfere de mãrimi ºi greutãþi diferite, probând în mod empiric legea cãderii corpurilor formulatã de el.
Pentru a vedea tot referatul CLICK AICI
|
