Identitate şi alteritate
-          cu referire la Nietzsche, Kant, Rousseau
Oamenii relaţionează între ei în diverse moduri. În timp ce unii produc fapte bune şi înfăptuiesc dreptatea, alţii, neglijând oamenii din jurul lor, săvârşesc fapte ale căror consecinţe constau în îngrădirea libertăţilor celuilalt sau, în cele mai crude situaţii, în chiar distrugerea celuilalt. În această situaţie, mulţi dintre filosofi, căutând să găsească esenţa care se ascunde în spatele omului şi a comportamentului acestuia, au reflectat asupra felului naturii umane (bună sau rea) şi în funcţie de viziunea fiecăruia, au încercat să descrie mecanismele care stau în spatele acţiunilor umane.
    Dacă omul este bun de la natură şi, în consecinţă, îşi reglează relaţiile cu semenii identificându-se pe sine înşuşi la fel ca ceilalţi (având o natură identică) atunci comportamentul său va fi unul deschis către celălalt, iar prosperitatea proprie nu va avea întâietate în dauna prosperităţii comune, a tuturor. Această idee o gândeşte şi Jean-Jacques Rousseau atunci când crede că natura l-a creat pe om bun şi numai societatea i-a pervertit comportamentul într-unul negativ. Ce îi determină totuşi pe oameni să se comporte bine cu ceilalţi o dată ce societatea i-a înrăit? Rousseau crede că omul este înzestrat cu un principiu de dreptate şi virtute, numit conştiinţă, care distinge între bine şi rău şi care venind din sentimentul natural al dreptăţii îi determină pe aceştia să acţioneze conform „luminii raţiunii”. Cele două principii pe care Rousseau le pune la baza comportamentului uman sunt date de instinctul de autoconservare, prin care fiecare îşi doreşte  propria bunăstare, şi de suferinţa pe care omul o simte în faţa durerii celuilalt, identificându-se cu acesta. La Immanuel Kant acest principiu al idenfificării cu celălalt ia forma imperativului categoric al raţiunii „acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări universale”. Dacă în filosofia lui Kant întrebarea principală este „cum?”, atunci la întrebarea „cum pot să devin fericit” răspunsul unic constă în urmarea acestui imperativ din care reiese faptul că fiecare om trebuie tratat ca scop în sine şi nu ca pe un mijloc. Dacă mă identific cu cel de lângă mine şi dacă conştientizez faptul că şi eu mă pot afla oricând în acceaşi postură ca şi el, atunci cel de asemeni mie va fi tratat de către mine exact aşa cum mi-aş dori eu să fiu tratat în situaţia dată, deci nu ca mijloc pentru ceva, ci ca scop în sine. Premisa pe care Kant o foloseşte aici este că dacă toţi oamenii sunt dotaţi cu raţiune, atunci toţi oamenii sunt egali.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI