|
Iguanele sunt şopârle pe care zoologii le-au grupat într-o mare şi importantǎ familie, cea a Iguanidelor, care numǎrǎ cam 60 de genuri şi peste700 de specii. Nu la întâlnim în Europa şi nici în Asia sau Africa, ele trăind doar pe continentul american. Numai câteva specii au ajuns în insulele Galapagos, Fidji şi Tonga şi surprinzǎtor, în marea insulǎ Madagascar, din Oceanul Indian. Intre iguanele americane, unele au dimensiuni considerabile – 1,50 m şi chiar 1,80 m (iguana gigantǎ din America Centralǎ), dar în general, la majoritatea speciilor, lungimea este mult mai modestǎ. Creasta spinoasǎ care le împodobeşte capul, spatele şi uneori coada la conferǎ aspectul de „moştii preistorici” amintind uneori de micii dinozauri cu coarne din Era Secundarǎ. Amintirea dinozaurilor este întărita de faptul cǎ unele iguane americane ca Basileus plumifrons se pot deplasa într-un mod de-a dreptul spectaculos şi impresionant, ridicându-se şi alergând rapid pe picioarele posterioare.
In grupul iguanelor, speciile au aspecte foarte diversificate şi adaptǎri biologice dintre cele mai variate. Unele sunt terestre, capabile sǎ trǎiascǎ în regiuni aride sau chiar deşertice (Phrinosoma cornutum, Uma notata), pe pereţii stâncoşi, aproape verticali ai munţilor.
Altele sunt arboricole, au culori foarte vii şi populează pădurile tropicale umede. Aşa sunt numeroasele specii din genul Anolis, întâlnite în insulele din Marea Caraibilor, în pădurile luxuriante din America Centralǎ şi de sud, în Mexic biologia acestor specii este bine cunoscutǎ, fiindcǎ a fost studiatǎ foarte atent. S-a constatat astfel cǎ existǎ procedee variate de recunoaştere între indivizi din aceeaşi specie, de apǎrare sau de intimidare, care se realizeazǎ prin mişcări sacadate ale capului şi pǎrţi anterioare a corpului. Aceste mişcări sunt caracteristice pentru fiecare specie.
Iguanele îşi desfac ritmic pliurile cutanate de sub gât, aşa numitele fanoane gulare, punând în evidenţǎ coloraţia vie şi contrastatǎ, îşi ridicǎ crestele de pe cap şi de pe spate, îşi umflǎ corpul. Toate aceste curioase comportamente agresive sunt ritualizate dar, adesea, ele se transformǎ în dispute adevărate. Dacǎ iguanele se hrănesc mai ales cu insecte, destule specii au devenit vegetariene, consumând ierburi, flori sau fructe. Înmulţirea se face prin ouǎ, majoritatea speciilor americane fiind ovipare, dar existǎ şi câteva specii care, trǎind în zone alpine cu temperaturi scăzute, sunt vivipare. Între acestea din urmǎ amintim speciile de Sceloporus şi Liolaemus.
Dar exista încǎ enigme cărora nu li sa gasit o soluţie valabila. Una din cele mai arzătoare este legatǎ de răspândirea actualǎ a iguanelor. Acestea au apărut şi au evaluat pe continentul american, unde au devenit un grup dominat de şopârle. În afara spaţiului american, mai gǎsim iguane doar în insulele Galapagos şi încǎ mai departe, în mijlocul Oceanului Pacific, în insulele Fidji şi Tonga. În arhipelagul Galapagos existǎ douǎ specii de iguane: una terestrǎ, cealaltă maritimǎ. În 1835 când Charles Darwin cerceta fauna din Galapagos, iguanele terestre (Conolophus subcristatus) erau deosebit de numeroase, dar populau numai insulele din centrul arhipelagului. Iguana marinǎ, (Amblyrhynchus cristatus) este fǎrǎ îndoialǎ mai mult interesantǎ, fiind singura şopârlǎ actualǎ care coboară în mare parte a se hrăni cu alge. Charles Darwin a disecat câteva exemplare şi a constatat cǎ stomacul nu conţine decât o „tocătura” de alge marine. Fǎrǎ îndoialǎ cei care l-au vǎzut pe blocurile de lavǎ neagrǎ, străbătute de crăpaturi adânci, din apropierea ţǎrmurilor imobile, în cârduri compacte de sute de indivizi, prăjindu-se la soare, au avut impresia cǎ întâlneau nişte creaturi evadate din infern. Capul cu botul scurt, ochii negrii, gura mare, creasta, aparent ţepoasǎ (dar moale la pipăit) care porneşte de la gât şi ajunge la coada lungǎ, puternicǎ şi turtitǎ lateral, labele cu degete lungi, palmate, terminate cu gheare mari, ascuţite, corpul acoperit cu solzi, toate întăresc impresia de monştri din era secundarǎ. Exemplarele adulte nu depăşesc lungimea de 120-130 cm. Fiecare insulǎ a arhipelagului este un univers în miniaturǎ şi are propria sa formǎ de iguanǎ marinǎ, cu dimensiuni şi colorit specifice. De altfel zoologii actuali socotesc cǎ Amblyrhynchus cristatus numǎrǎ peste 50 de subspecii. Astfel nu se cunoaşte strămoşi iguanei marine şi nici cum au ajuns în insulele Galapagos, insule relativ recente, astfel cǎ originea ei rǎmâne încǎ enigmaticǎ. Probabil cǎ au venit din America de Sud, unde existǎ iguane terestre care pot uneori sǎ străbată apele continentale. Existǎ asemănări dar şi diferenţe anatomice între acestea şi iguanele marine, ultimule sunt însǎ singurele şopârle care posedǎ o coadǎ turtitǎ lateral, care favorizează înotul. Ele pot înota în mare şi se pot scufunda la adâncimi de 3-15 m. dar niciodată nu se îndepărtează de ţărm la distanţe mai mari de 300-400 m. Când coboară în apǎ îşi golesc plămânii de aer pentru a anula flotabilitatea şi rămân în adânc cam15-20 de3 minute. Când se aflǎ pe uscat, parcǎ nu au duşmani , singuri duşmani aflându-se în apǎ, în special focile şi rechinii. Oamenii de pe „Calypso” au realizat primul film consacrat lumii submarine din Galapagos, eroul principal fiind iguana marinǎ. Ei au încercat sǎ stabileascǎ adâncime pânǎ la care pot coborî iguanele, testând animalul la adâncimi succesive, 15, 20, şi în final 28 metri. La aceastǎ adâncime, baza toracelui şi abdomenului şopârlei deveniseră aproape plate. S-a realizat apoi, pe un mascul adult, o electrocardiogramǎ pentru a se analiza variaţiile ritmului cardiac în timpul scufundării. Ca la toate reptilele şi inima iguanei are doar trei cămăruţe, douǎ auricole şi un ventricul, aşa cǎ pe osciloscop apăreau trei pulsaţi, cea mai puternicǎ a ventricului, era înregistratǎ. Ritmul normal cardiac este de 45-50 de bǎtǎi pe minut. Însǎ la 15 m adâncime, iguana şi-a scǎzut ritmul cu doar 8-9 bǎtǎi pe minut, apoi la 4-5. la acest stadiu iguana şi-a blocat circulaţia sângelui în muşchi, acesta circulând doar între inimǎ şi creier, singurul organ care trebuie irigat pentru ca animalul sǎ rǎmânǎ în viaţǎ. Adusǎ lent la suprafaţǎ, iguana şi-a recăpătat curând ritmul cardiac normal şi, întinsǎ la soare pe stânci, şi-a refăcut rezerva de oxigen şi temperatura corpului. Apele din jurul Insulelor Galapagos au temperaturi destul de scăzute, între 12 şi 20 grade C, iar şopârlele sunt animale cu sângele rece, depinzând de căldura mediului ambiant. De aceea iguanele marine petrec mult timp lungite la soare, înainte de a intra în apǎ, pentru a se hrăni, şi dupǎ ce revin din mare, pentru ca temperatura corpului sǎ revină la 35-37 grade C. Perioada de reproducere a iguanelor marine începe spre sfârşitul lunii februarie. La iguanele marine masculul îşi delimiteazǎ un teritoriu pe care-l apǎrǎ şi pe care vin femelele, el încercând sǎ le reţină în numǎr cât mai mare. Curtea pe care aceasta le-o face este simplǎ, dupǎ câteva mişcări ale capului, masculul trece în spatele femelei, o apucǎ cu gura de gât, îi cuprinde trupul cu labele şi copulaţia are loc. Dupǎ aceasta, femelele se adunǎ în locurile de cuibărit. Acestea nu sunt foarte numeroase în lungul ţǎrmurilor şi, pentru a ajunge în zonele cu nisip, femelele urcǎ uneori faleze înalte de 50-60 m. Pentru posesia unui loc favorabil sapǎ un tunel de 30-40 cm în care sǎ depună ouăle, femele dau lupte îndârjite. Cuiburile sunt atât de apropiate încât se întâmplǎ ca o femelǎ aflatǎ în tunel sǎ fie acoperitǎ de nisipul aruncat de o alta, care sapǎ alături. Ouăle au o coajǎ destul de moale şi au nevoie de douǎ luni pentru ca puii sǎ se formeze şi sǎ eclozeze. În tot acest timp, femelele rămân în preajma cuibului, verificând prin introducerea cozii, existenţa ouălor, o verificare pur tacticǎ.
Pentru a vedea tot referatul CLICK AICI
|
