TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Autonomia locala - Drept

AUTONOMIA LOCALÄ‚ ÅžI REGLEMENTAREA EI ÎN CONSTITUÅ¢IILE ŢĂRILOR UNIUNII EROPENE

 

Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constituÅ£ional al fiecărui stat membru al Uniunii Europene trebuie să facem o primă distincÅ£ie între statele care au constituÅ£ii adoptate înainte de deceniul ÅŸase al secolului XX ÅŸi cele care au adoptat constituÅ£ii ulterior acestei date.

Astfel, dacă constituÅ£iile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii ÅŸi Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituÅ£ii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 ÅŸi 1993), Portugalia (1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie.
O a treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislaÅ£ie internă ce conÅ£ine conceptul de autonomie locală. Este cazul FranÅ£ei.
Există, în principiu, două modalităţi de recunoaÅŸtere a autonomiei locale:
-         ca regim juridic unic ÅŸi general;
-         ca regim juridic excepÅ£ional ÅŸi particular.

În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu, ConstituÅ£ia Greciei reglementează organizarea administraÅ£iei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, încredinÅ£ând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de autonomie administrativă (art.102, pct.2). ConstituÅ£ia Luxemburgului comunele formate din comunităţi autonome, constituite pe bază teritorială, posedând personalitate juridică ÅŸi girând, prin propriile organe, propriul patrimoniu ÅŸi interes (art.107, pct.1).

În a doua categorie se încadrează acele state care, prin legea lor fundamentală, având în vedere particularităţile istorice ÅŸi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.
Astfel, ConstituÅ£ia Italiei, după ce consfinÅ£eÅŸte organizarea statului în regiuni, provincii ÅŸi comune (art.114), recunoaÅŸte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare ÅŸi funcÅ£ii proprii (art.115), iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme ÅŸi condiÅ£ii particulare de autonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituÅ£ionale.
În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală, guvernată ÅŸi administrată de consilii municipale ÅŸi comunităţile autonome. Art.113, pct.1 din ConstituÅ£ia Spaniei recunoaÅŸte provinciilor limitrofe, având caracteristici istorice, culturale ÅŸi economice comune, teritoriilor insulare ÅŸi provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunităţi autonome. În art.2 se recunoaÅŸte ÅŸi garantează dreptul de autonomie a naÅ£ionalităţilor ÅŸi a naÅ£iunilor care o compun ÅŸi solidaritatea dintre ele.
În Portugalia este reglementat un anumit regim politic ÅŸi administrativ arhipelagului Azorelor ÅŸi Maderelor, bazat pe „caracteristicile geografice, economice, sociale ÅŸi culturale a acestor regiuni ÅŸi pe imemoriabilele aspiraÅ£ii autonomiste ale populaÅ£iilor insulare” (art.227 pct.3).
DeÅŸi autonomia regiunilor vizează participarea cetăţenilor la viaÅ£a democratică a acestora ÅŸi la promovarea propriilor interese economice ÅŸi sociale, ea este limitată prin aceea că „Autonomia politică ÅŸi administrativă regională nu poate atenta la suveranitatea statului. Ea se exercită în cadrul conferit de ConstituÅ£ie” (art.227 pct.3).
SituaÅ£ia FranÅ£ei este oarecum diferită, deoarece constituÅ£ia acesteia din 1958 nu utilizează în mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale (comunele, departamentele ÅŸi comunităţile de peste mări) se administrează liber prin consilii alese în condiÅ£iile prevăzute de lege (art.72 aln.2).
Din punctul de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant în consacrarea autonomiei locale, se pot distinge două sisteme: unul ce constă din simpla enunÅ£are a termenului ÅŸi altul conÅ£inând elementele definitorii ale autonomiei locale.
Din cel de-al doilea sistem face parte şi Constituţia Belgiei, care dă competenţă legii de a reglementa instituţiile provinciale şi comunale, pe baza următoarelor principii:
-         alegerea directă a membrilor consiliilor provinciale ÅŸi comunale;
-         exercitarea atribuÅ£iilor consiliilor în limita determinată de interesul provincial ÅŸi comunal;
-         descentralizarea atribuÅ£iilor către instituÅ£iile provinciale ÅŸi comunale;
-         publicitatea ÅŸedinÅ£elor consiliilor;
-         intervenÅ£ia autorităţii de tutelă ori a puterii legislative pentru asigurarea respectării legii ÅŸi a protejării interesului general (art.108 aln.1).
Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constituţional european al reglementării autonomiei locale la care se adaugă concluzia diversităţii modalităţilor de a concepe autonomia locală.
Practic fiecare constituÅ£ie înglobează o formă particulară de reglementare a autonomiei locale ce Å£ine de condiÅ£iile istorice ale formării statului respectiv, de structura acestuia ÅŸi forma de guvernământ, de coloratura etnică a populaÅ£iei ÅŸi de tradiÅ£iile ÅŸi aspiraÅ£iile cetăţenilor respectivi.
Concluzia lui Henri Oberdorff, în lucrarea „Les Constitusions de LEurope de Douze”, este că „aceste diferite constituÅ£ii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizează înflorirea unei Europe infraetatică complementară unei Europe a comunităţii de state ”.
Domnul Eugen Popa, în lucrarea „Autonomia locală în România”, editura ALL BECK, 1999, nu este întru totul de acord cu afirmaÅ£ia lui H. Oberdorff susÅ£inând că în marea majoritate a cazurilor autonomiile locale nu exercită atribuÅ£ii de suveranitate internă sau externă, la care se adaugă ÅŸi neutilizarea terminologiei respective în ÅŸase din cele douăsprezece constituÅ£ii ale statelor Uniunii Europene. Autorul lucrării scoate în evidenţă două tendinÅ£e ce, în opinia sa, se conturează cu claritate:
-         preocuparea statelor de a integra autonomia locală în contextul mai general al principiilor democratice, al participării comunităţilor locale la afirmarea propriilor interese, tendinţă afirmată mai pregnant în legislaÅ£ia specială;
-         conturarea conceptului de autonomie locală, în ultimii patruzeci de ani, culminând cu adoptarea Cartei europene a autonomiei locale, la Strasbourg, în anul 1985 .

Document politic ÅŸi juridic deopotrivă, Carta europeană a autonomiei locale a fost deschisă semnării la 15 octombrie 1985 ÅŸi a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 1988. importanÅ£a a fost apreciată în felul următor: „Carta europeană a autonomiei locale este pentru comunităţile locale ceea ce este pentru popoarele europene ConvenÅ£ia pentru apărarea drepturilor omului ÅŸi a libertăţilor fundamentale”.

Este de remarcat în acelaÅŸi timp faptul că, în cadrul primei sesiuni a Congresului Puterilor Locale ÅŸi Regionale din europa, desfăşurată la Strasbourg între 31 mai – 3 iunie 1994, s-a adoptat iniÅ£iativa pregătirii unei Carte europene pentru autonomie regională care ar urma să utilizeze ca model Carta europeană pentru autonomie locală.
Scopul principal urmărit de o asemenea cartă este crearea mecanismelor de realizare ÅŸi concentrare în vederea eliminării dublei impuneri ÅŸi de asigurare a complementarităţii acÅ£iunii colectivităţilor locale. În acest context se recomandă autorităţilor naÅ£ionale realizarea cadrului juridic corespunzător – în cadrul dreptului intern – care să permită promovarea ÅŸi aprofundarea cooperării interregionale ÅŸi transfrontaliere.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 191 ori

nota totala 7.09

autor: danut


Inscriere in newsletter

Referate facultate (165)

Ultimele cautari