TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

DREPT CONSTITUTIONAL - Drept

Statul de drept
Această sintagmă reflectă interdependenÅ£a dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendinÅ£e opuse: statul (puterea) de dominaÅ£ie ÅŸi supunere, dreptul de ordonare ÅŸi frânare. Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea că “dreptul fără forţă e neputincios dar forÅ£a fără drept este o barbarie”. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremaÅ£iei ei absolute în scopul prezervării drepturilor ÅŸi libertăţilor individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluÅ£iilor din ţările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca noastră conceptul a fost reactualizat, în urma experienÅ£elor totalitare din mai multe ţări europene.
Prin trăsăturile sale, vom observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experienÅ£a istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.
În ceea ce priveÅŸte  categoria "stat de drept", în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiÅ£ii ale ei, ceea ce e firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependenţă cu categoria de "democraÅ£ie" căreia îi găsim alte câteva zeci de definiÅ£ii. Jaques Chevallier defineÅŸte "statul de drept" ca fiind "tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată ÅŸi limitată de către drept".
Conceptul statului de drept a fost elaborat  în Europa continentală la sfîrÅŸitul secolului al XX-lea  de către doctrina juridică germană, însăşi  expresia "stat de drept" – "Rechtsstaat"-  apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – "Etait et droit"-, pentru ca treptat să se  generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: "Estado de dereche" în spaniolă, "Stato di dirito" în italiană, etc. SpecialiÅŸtii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei "Rechtsstaat" este filosofia kantiană  referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăţilor subiective în stat de drept.
Principiile  "statului de drept" sunt repere metodologice de construire a lui. În opinia prof. Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:

I.                    Principiul drepturilor ÅŸi libertăţilor  naturale fiinÅ£ei umane

Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care ÅŸi le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea  d. Hr.. ConstituÅ£ia italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea  "Statul este totul, individul – nimic". Chiar la acest început de mileniu III, există  regimurile totalitare  care proclamă supremaÅ£ia absolută  a statului, lipsind de conÅ£inut libertăţile cetăţeanului.
DeclaraÅ£ia  drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata "biblie a liberalismului ÅŸi individualismului" – ÅŸi a statuat în  art. 2  că "scopul oricărei asociaÅ£iuni politice este păstrarea drepturilor naturale  ÅŸi indescriptibile  ale omului", iar în art. 16 a rezumat concepÅ£ia  despre statul de drept:: " orice societate în care graniÅ£a drepturilor nu este asigurată ÅŸi nici separaÅ£ia  puterilor determinată, nu are constituÅ£ie".
Principiul filosofic al drepturilor ÅŸi libertăţilor naturale ale fiinÅ£ei umane înseamnă nu numai că fiinÅ£a umană,  în individualitatea ei, se naÅŸte purtându-le, ci ÅŸi faptul că, de când există fiinÅ£a umană, există drepturile  ÅŸi libertăţile ei.  Drepturile ÅŸi  libertăţile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având ÅŸi temeiul în condiÅ£ia  umană, pe coordonatele ei "omni et soli" aceleaÅŸi.

II          Principiul adoptării democratice a legilor

Dacă "statul  de drept" este statul domniei legii, ca să se impună respectului general legea nu poate fi expresia arbitrară  a voinÅ£ei unei minorităţi  de indivizi, ci ea trebuie să izvorască din principiul natural al drepturilor ÅŸi libertăţilor omului ÅŸi să fie o sinteză  a intereselor ÅŸi aspiraÅ£iilor întregii comunităţi. Numai dacă legea va fi expresia fidelă  a voinÅ£ei generale, ea va putea corespunde tuturor ÅŸi fiecăruia, astfel încât să fie exclusă posibilitatea să devină opresivă pentru unii ÅŸi să creeze privilegii pentru alÅ£ii. Acest principiu ÅŸi- a găsit consacrarea  încă în art. 6 al DeclaraÅ£iei din 1789: "Legea este expresia voinÅ£ei generale. ToÅ£i cetăţenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanÅ£i, la formarea ei".

III.         Principiul separaÅ£iei puterilor statului

            Sintetic acest principiu se exprimă astfel: puterea statului, una, se înfăţiÅŸează  în funcÅ£iile acesteia. ExistenÅ£a acestei premise este deosebit de importanta pentru fiinÅ£area ÅŸi funcÅ£ionarea statului de drept.
Fondatorul teoriei separaÅ£iei puterilor statului nu este cunoscut. Unii apreciează  că acesta ar fi fost filosoful englez John Locke (1632 - 1704) în cartea Essay on civil government,  alÅ£ii că ar fi Charles Montesqieu (1689 - 1755) în lucrarea L`esprit des lois.
            După Montesqieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executivă ÅŸi cea judecătorească. Aceste trei puteri trebuie sa atribuie unor organe separate ÅŸi independente unele de altele. Montesquieu arăta că  experienÅ£a  dovedeÅŸte că orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea".  De aceea, este necesar să se gasească  un mijloc pentru a stăvili această tendinţă inerentă naturii umane, încât,  "pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin aÅŸezarea lucrurilor puterea să oprească puterea", scrie filosoful francez. Statul are o singură putere - puterea  de stat de a legifera, de a executa legea, de a o aplica; aceasta poate fi exercitată de un singur organ, care să legifereze, să execute legea ÅŸi să o aplice – sursă de numeroase  abuzuri, cum au dovedit-o monarhiile absolute. Dacă statul ÅŸi-ar crea organe distincte, dar înlăuntrul său, cărora să le revină uneia – competenÅ£a de a legifera, alteia -  competenÅ£a  de a executa legea, alteia – competenÅ£a de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade la minimum. Aceste organe nu pot funcÅ£iona izolat între ele, fie ÅŸi pentru simplul motiv că sunt organe ale statului. Depăşirea competenÅ£ei de către un organ sau dezacorduri între organe creează disfuncÅ£ionalităţi întregului stat.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 600 ori

nota totala 7.33

autor: danut


Inscriere in newsletter

Referate facultate (165)

Ultimele cautari